Propunerea de reformă în învățământul românesc a făcut să reizbucnească aprinsele dezbateri pe tema școlii. În poziționarea noastră vizavi de această problemă, invit la o discuție care să pornească de la o cunoaștere realistă a școlii, refuzând tratarea superficială sau cuvintele mari.
Vă voi prezenta punctul de vedere al unei persoane care nu are altă pasiune mai acaparantă decât aceea de a încerca să facă educație. Un argument care îmi permite să afirm că mediul școlii mi-e bine cunoscut e acela că am predat în mai multe școli, de la unele centrale, la altele mărginașe, și am trecut atât prin sistemul de stat, cât și prin cel al școlii private. În prezent, aș putea constitui obiect de experiment pedagogic, prin discrepanța încadrării, deoarece predau la două clase dintr-un liceu top 3 al Capitalei (o micro-universitate adolescentină), însă baza și majoritatea orelor le am la o mică școală gimnazială de cartier.
Deci când vorbesc despre elevi, nu am în minte un model elitist. Mă interesează elevul la modul general, copilul acela pe care îl trimitem la școală cu un ghiozdan care-i rupe spatele și care se așază în bancă pentru că e curios, creativ, vrea să învețe și crede că merită să stea acolo. Nu îl trimitem la școală pentru că nu avem baby-sitter sau modalitate de umplere a timpului, ci pentru că avem așteptări de la școală că îl va educa, că îi va întări sistemul de gândire, că îi va încuraja creativitatea și îl va pregăti pentru viitor. Continuare